Albastrul lipovenesc: povestea caselor albastre din Delta Dunării

Treci prin Mila 23, Jurilovca sau Sarichioi și o culoare te urmărește peste tot: un albastru viu și curat, pe uși, pe ramele ferestrelor, pe garduri și pe pereți întregi. Aici are un nume al lui, albastrul lipovenesc. Este culoarea rușilor lipoveni, credincioșii de rit vechi care au venit și au rămas în Dobrogea și în Delta Dunării, iar în spatele lui stă mai mult decât gustul: o chimie veche de sat, credința și poate o amintire mult mai veche decât amândouă.

O culoare fără cod

Nu există un cod de culoare pentru albastrul lipovenesc. Nu a fost amestecat niciodată într-o fabrică: fiecare gospodărie îl făcea singură, din ochi, într-o găleată cu var. Unele case sunt de un albastru adânc și curat, altele de o nuanță mai deschisă, aproape turcoaz, iar soarele Dobrogei le estompează pe toate peste vară, așa că un perete în plin soare se decolorează, în timp ce partea din umbră își păstrează culoarea puternică. De aceea nu găsești două case la fel.

Var, sineală și piatră vânătă

Baza tuturor este laptele de var: var stins subțiat cu apă, cea mai veche vopsea de pereți din sate. Ca să iasă albastru, oamenii adăugau unul dintre două lucruri pe care le cumpărau ușor.

Primul era sineala, numită de ruși sinka. Este un pigment albastru ieftin, vândut ca pudră sau în pastile mici pentru albitul rufelor, și dă albastrul adânc și curat. Cel mai răspândit pigment albastru de acest fel, albastrul de Prusia, a fost descoperit la Berlin la începutul secolului al XVIII-lea și a ajuns repede în toată Europa.

Al doilea era piatra vânătă, cristalele albastre de sulfat de cupru, mednîi kuporos în rusește, pe care orice gospodar o avea pentru vie. Pisată, dizolvată și amestecată în var, dă un albastru mai deschis, mai verzui, aproape turcoaz.

Văruitul era o treabă de primăvară. Tradițional, pereții se văruiau din nou în fiecare an înainte de Paște, ca satul să întâmpine sărbătoarea curat și proaspăt văruit.

De ce funcționa

Albastrul era frumos, dar era și util. Varul este puternic alcalin și omoară bacteriile și mucegaiul, de aceea, timp de secole, oamenii au văruit nu doar casele, ci și grajdurile, beciurile și tulpinile pomilor fructiferi.

Varul amestecat cu sulfat de cupru este, de fapt, zeama bordeleză, fungicidul folosit prima dată în podgoriile din Bordeaux în anii 1880 și stropit și astăzi pe vii. Un perete, un gard sau un adăpost de animale văruit cu ea rămâne mult mai mult timp ferit de mucegai și putrezire, iar în aerul umed al Deltei Dunării asta contează. Casele și grajdurile rămâneau mai uscate și mai curate și, cum spun bătrânii, la fel și oamenii și animalele care trăiau în ele. Privit așa, este ușor de înțeles de ce albastrul era simțit ca o protecție și de ce obiceiul a rămas.

Unde apare albastrul pe o casă lipovenească

Pe o casă lipovenească tradițională, albastrul nu este niciodată pus la întâmplare. Pe fondul pereților albi și al acoperișului auriu de stuf, el scoate în evidență părțile care contează și te urmează și înăuntru, până la icoane.

Afară

Streașina sculptată. Sub marginea acoperișului se întinde podzorul, o scândură tăiată de mână ca o dantelă: modele geometrice și uneori cai, pești sau păsări. Traforul este vopsit în alb și așezat pe un fond albastru, așa că din stradă dantela albă pare să plutească pe o bucată de cer.

Prispa și stâlpii ei. Multe case au o prispă pe toată fațada, sub streașina largă de stuf, sprijinită pe stâlpi de lemn strunjiți și sculptați. Feriți de soare, stâlpii își păstrează albastrul puternic, iar prispa devine locul răcoros și umbrit unde familia stă în serile de vară.

Ochii casei. Ferestrele sunt încadrate de nalicinici, rame de lemn sculptate, și se închid cu obloane grele de lemn, stavni, vopsite adesea în albastru de sus până jos. Când obloanele sunt trase în fața vântului de iarnă sau a arșiței de vară, toată casa devine albastră.

Soclul. La baza pereților se întinde zavalinka, o banchetă joasă de pământ care apără baza casei de umezeală și ține loc și de bancă. Este vopsită des într-un albastru mai închis, care pare să ancoreze casa în pământ.

Înăuntru

Cuptorul cel mare. Inima oricărei case lipovenești vechi este cuptorul de lut, peci, destul de mare cât să coci pâine în el, să încălzești toată casa și, în nopțile cele mai reci, să dormi pe el. Era văruit ca pereții, iar în multe case corpul lui era colorat cu aceeași sineală, în timp ce vatra rămânea albă, ca orice urmă de funingine să se vadă imediat și să fie curățată.

Colțul frumos. În fața ușii, în camera curată, este colțul icoanelor, krasnîi ugol. Numele se traduce de obicei prin colțul roșu, dar în rusa veche krasnîi însemna frumos. În multe case peretele din spatele icoanelor este de un albastru adânc, care face să strălucească ferecăturile de aur și argint ale icoanelor. Pentru cel care se roagă acolo, colțul camerei devine o fereastră spre cer.

Grinzi, lăzi și perdele. Grinda principală a tavanului, matița, și lăzile de zestre din lemn, sunduk, erau adesea vopsite tot în albastru, iar perdelele scurte de in de la ferestrele mici, zanaveski, erau brodate cu fir albastru. Vara, lumina care trece prin ele dă camerei un aer liniștit și răcoros, departe de căldura de afară.

Culoarea Maicii Domnului

Lipovenii sunt credincioși de rit vechi: ruși care au refuzat reformele bisericești din secolul al XVII-lea și au părăsit Rusia ca să păstreze ritul vechi. Din secolul al XVIII-lea, mulți dintre ei au venit în Dobrogea și în Delta Dunării, unde au trăit din pescuit, au ridicat sate și au păstrat până azi credința și obiceiurile lor. Află mai multe despre ei în Ce înseamnă ortodox de rit vechi? Lipovenii din Delta Dunării.

În tradiția ortodoxă, albastrul este culoarea Maicii Domnului și a cerului. Credincioșii din sate spun că albastrul caselor lor este culoarea cerului și înseamnă apropierea de Dumnezeu.

Unde îl vezi

Mila 23, satul de pescari din inima Deltei Dunării unde stăm în sejururile noastre, este unul dintre cele mai bune locuri în care vezi albastrul lipovenesc, casă după casă, pe malul canalelor. Citește mai multe despre sat în Mila 23: satul lipovenesc din inima Deltei Dunării sau vino să îl vezi într-unul dintre sejururile noastre. Letea, pe marele grind de nisip de lângă pădurea Letea, este un sat ucrainean, dar mulți dintre locuitorii lui sunt lipoveni, iar multe case sunt albastre și construite în stil lipovenesc; le vezi în excursia de o zi la Letea. Pe malul lacului Razim, Jurilovca și Sarichioi păstrează aceleași culori.

Un gând al meu

Această ultimă parte nu este știință, este convingerea mea, după mai bine de douăzeci de ani petrecuți printre aceste sate.

Cred că dragostea lipovenilor pentru albastru, pe latura ei spirituală, este mult mai veche decât creștinismul. Vine din stepă. Timp de secole, popoarele stepei eurasiatice l-au venerat pe Tengri, zeul cerului, iar pentru ele albastrul era culoarea sacră. În cele mai vechi inscripții turcice, săpate în Mongolia la începutul secolului al VIII-lea, el este Kök Tengri, Cerul Albastru; mongolii se rugau Cerului Albastru Veșnic. Cronicile chineze pomenesc deja acest zeu al cerului la hunii Xiongnu, acum mai bine de două mii de ani.

Rușii nu au trăit departe de acea lume. Din secolul al XI-lea, cumanii, kipceacii din stepă, numiți de ruși poloveți, le-au fost vecini: au luptat unii cu alții, au făcut alianțe și au încheiat căsătorii. Andrei Bogoliubski, mare cneaz al Kievului din 1169, era nepotul unui han cuman, iar în 1223 rușii și cumanii au luptat umăr la umăr împotriva mongolilor, la râul Kalka. Cumanii îl venerau pe Tengri și au trăit și pe aceste meleaguri: locuri precum Comana, din sudul României, le poartă încă numele. Apoi au venit mongolii, în 1237, și timp de aproape două secole și jumătate pământurile rusești au trăit sub Hoarda de Aur.

Nimeni nu a dovedit că albastrul lipovenesc vine din Cerul Albastru al stepei și poate nimeni nu o va face vreodată. Dar când mă uit la o casă albastră din Mila 23, sub cerul larg al Deltei Dunării, îmi place să cred că oamenii care au văruit această casă purtau, fără să știe, o rugăciune mult mai veche decât biserica lor.

Iliuță Goean