Nr. 6 în lista noastrăGâsca cu gât roșu (Branta ruficollis)

Negru, alb și roșu castaniu intens, gâsca cu gât roșu este cea mai mică și cea mai colorată gâscă din Europa. Cuibărește în tundra arctică a Siberiei și iernează pe țărmul de vest al Mării Negre, în România, Bulgaria și Ucraina. Într-o iarnă obișnuită aproximativ o treime din populația mondială se află în România, cea mai mare parte în Dobrogea litorală, la o scurtă distanță cu mașina de Tulcea. Pentru pasionații de păsări este motivul principal pentru care vin în Delta Dunării în ianuarie.

Când o poți vedea în Delta Dunării și Dobrogea

1. IanModerată
2. FebModerată
3. MarRară
4. AprAbsentă
5. MaiAbsentă
6. IunAbsentă
7. IulAbsentă
8. AugAbsentă
9. SepAbsentă
10. OctAbsentă
11. NovRară
12. DecModerată

Statut aici

Oaspete de iarnă.

Lista Roșie IUCN

Vulnerabilă

Lista noastră

Nr. 6 din 385 · vezi toată lista

Cum se recunoaște

Este o gâscă mică, îndesată, cu gâtul scurt și un cioc negru, minuscul, mai apropiată ca mărime de o rață mare decât de o gâscă de vară. Desenul nu seamănă cu al niciunei alte păsări: capul și spatele negre, pieptul și gâtul roșu castaniu, iar pe fiecare parte a capului o pată castanie încadrată de o linie albă subțire. O pată albă stă între cioc și ochi, o dungă albă lată se întinde de-a lungul flancurilor, iar partea din spate este albă.

De la distanță, în lumina cenușie a iernii, roșul pare adesea aproape negru, iar un stol de gâște cu gât roșu poate dispărea printre gârlițele mari, mult mai mari, cu care se hrănește. Cele două se trădează diferit: gâștele cu gât roșu sunt mai mici, mai închise și mai iuți în zbor și strigă cu o notă dublă, înaltă și ascuțită, foarte diferită de strigătele ca un râs ale gârlițelor.

Din tundra Siberiei până în Dobrogea

Gâștele cuibăresc în nordul îndepărtat al Siberiei, mai ales în Peninsula Taimîr, cu efective mai mici în peninsulele Gîdan și Iamal. Își fac cuiburile pe malurile râurilor și pe pante, aproape de cuiburile păsărilor răpitoare: șoimi călători, șorecari încălțați și bufnițe albe. Răpitoarele alungă vulpile polare și pescărușii, iar gâștele care cuibăresc cel mai aproape de ele pierd mai puține ouă. Femela clocește 23-25 de zile, iar până în septembrie familiile sunt deja pe drum spre sud.

Cartierele lor de iernat s-au mutat în timpul vieții unui om. La mijlocul secolului XX o mare parte a populației ierna pe țărmul de vest al Mării Caspice, în Azerbaidjan. În anii 1960 lanurile de cereale de acolo au fost înlocuite cu bumbac și vii, iar gâștele și-au pierdut hrana de iarnă. În deceniile următoare cele mai multe s-au mutat spre vest, pe lanurile de grâu de toamnă de pe coasta Mării Negre din România și Bulgaria, la peste 4.000 km de Taimîr în linie dreaptă.

Câte iernează în România

Efectivele se schimbă mult de la o iarnă la alta, mai ales după vreme. Numărătorile coordonate la locurile de înnoptare din sud-estul României, între 2012 și 2022, au găsit între 8.660 și 23.783 de păsări, în medie aproximativ 16.300, adică aproape 30% din populația mondială (revista Wildfowl, 2023). În iernile blânde multe rămân în România; când zăpada acoperă câmpurile Dobrogei, stolurile se mută spre sud, în Bulgaria, în jurul localităților Șabla și Durankulak, și revin când se topește.

O zi din viața unui stol de iarnă

În Dobrogea gâștele cu gât roșu aproape niciodată nu trăiesc singure. Își petrec toată iarna în stolurile mari de gârlițe mari, înnoptând, zburând și hrănindu-se cu ele, și doar rar un grup se desparte de gârlițe. Ca să le găsești, trebuie să găsești întâi gârlițele, apoi să cercetezi stolul, pasăre cu pasăre, după cele mici și închise la culoare.

Stolurile mixte își petrec noaptea pe apa lacurilor litorale mari, unde vulpile și oamenii nu ajung. La prima lumină pleacă de la locul de înnoptare în șiruri lungi și gălăgioase și zboară pe câmpuri să pască, mai ales grâu de toamnă, uneori resturi de porumb. Se hrănesc toată ziua strânse una lângă alta, foarte atente, cu câteva păsări mereu de pază. Spre seară zboară înapoi la lacuri. Aceste două zboruri, în zori și la amurg, sunt cele mai bune momente să le vezi.

Când ceva le ridică în zbor, o pasăre răpitoare, un vânător sau un plimbăreț neatent, gâștele cu gât roșu își arată caracterul. În locul șirurilor și formațiilor în V ale altor gâște, se ridică într-un nor dens, schimbător, care se întoarce și se pliază în aer, mai degrabă ca un stol de ciori de semănătură decât ca un stol de gâște. Este o priveliște care îți rămâne în minte, dar una pe care noi nu o provocăm niciodată intenționat.

Unde se poate vedea în Dobrogea

Cele mai multe gâște cu gât roșu nu sunt în stufărișurile Deltei Dunării, ci chiar la sud de ea, pe terenurile agricole deschise și pe lacurile mari din Dobrogea litorală: în jurul lagunelor Razim și Sinoe, lângă Histria și mai la sud, spre Vadu. Stolurile se mută la câteva zile, urmând câmpurile cu cea mai bună iarbă, așa că locul exact se schimbă de-a lungul iernii. Ghizii noștri verifică locurile de înnoptare și câmpurile înaintea fiecărei ieșiri.

Cele mai bune luni sunt din decembrie până în februarie, cu cele mai mari efective de obicei în ianuarie și februarie. Primele păsări sosesc în noiembrie, iar ultimele pleacă în martie.

Le urmărim din mașină sau de la marginea câmpului, cu lunete, și nu mergem spre stol. O gâscă ce își ia zborul pierde timp de hrănire de care are nevoie în frig, iar un stol alungat de pe un câmp s-ar putea să nu mai revină în ziua aceea. O observație bună a unui stol liniștit valorează mai mult decât una de aproape, a unor păsări în aer.

Le poți vedea cu noi în excursia privată de iarnă pentru păsări și fotografie, din Tulcea.

Curiozități

• O gâscă într-un mormânt egiptean. Celebrele „Gâște de la Meidum”, pictate acum aproximativ 4.600 de ani într-un mormânt din Egipt, arată o pereche de gâște cu un desen foarte asemănător cu al gâștei cu gât roșu. Un studiu publicat în 2021 sugerează că ar putea înfățișa o rudă apropiată, astăzi dispărută.
• „Gâsca arsă”. Numele genului, Branta, vine dintr-un cuvânt vechi nordic pentru o gâscă arsă sau închisă la culoare, după penajul întunecat al acestor gâște mici. Ruficollis înseamnă „gât roșu”.
• Răpitoare pe post de gărzi de corp. În tundra siberiană gâștele aleg să cuibărească la câțiva metri de cuiburile șoimilor călători, șorecarilor încălțați și bufnițelor albe, aceleași păsări care le-ar vâna în altă parte. Răpitoarele țin vulpile polare departe de tot cartierul.

Amenințări și protecție

Gâsca cu gât roșu este clasificată pe Lista Roșie IUCN ca vulnerabilă (VU) și este strict protejată în România și în toată Uniunea Europeană. Principalele ei probleme sunt iarna. Vânătoarea de gâște este încă legală pentru alte specii, iar gâștele cu gât roșu se hrănesc în aceleași stoluri cu gârlițele, așa că sunt împușcate din greșeală sau împrăștiate de focuri. Parcurile eoliene și drumurile noi ocupă o parte din terenurile deschise pe care le folosesc în Dobrogea, iar schimbările în ce seamănă fermierii decid unde se mai pot hrăni gâștele. În zonele de cuibărit, încălzirea Arcticii și dezvoltarea industrială sunt principalele griji.

Pentru că în unele ierni România găzduiește o parte atât de mare din populație, ce se întâmplă pe câmpurile Dobrogei contează pentru întreaga specie. Să le privești în liniște, de la distanță, este cel mai simplu lucru pe care îl poate face un vizitator ca să ajute.