Nr. 42 în lista noastrăEnotul (Nyctereutes procyonoides), călătorul nopții din Delta Dunării

La amurg, pe un grind cu sălcii la marginea stufului, un animal rotund și zburlit iese din vegetație, adulmecă pământul și trapează pe mal pe picioarele lui scurte. O mască închisă în jurul ochilor, o blană groasă, o coadă stufoasă: arată ca un raton, merge ca o vulpe mică și face parte din familia câinelui. Enotul este originar din extremul est al Asiei și a fost adus în Europa de om, pentru blană, iar astăzi este unul dintre cele mai tainice și mai interesante mamifere pe care le poți întâlni aici.

Descriere

Enotul este un canid de mărime medie, îndesat, cu picioarele scurte, botul scurt și urechile mici, rotunjite. Blana lungă și deasă amestecă tonuri de cenușiu, maro și gălbui, mai închise pe picioare, pe piept și de-a lungul spatelui. Fața are botul deschis și o bandă închisă în jurul și sub ochi, masca de la care vine numele englezesc, iar părul lung de pe obraji face capul să pară lat și rotund. Toamna, cu blana de iarnă și cu rezervele de grăsime, arată aproape de două ori mai mare decât vara.

Nu este un raton. Ratonul este un animal american, din altă familie; enotul este un canid adevărat, rudă cu vulpea, cu șacalul auriu și cu lupul, iar cel mai apropiat dintre ei ca alcătuire și fel de viață este vulpea.

Subspecii și de ce Europa a primit enotul de Ussuri

Enotul din Asia continentală, Nyctereutes procyonoides, este împărțit de obicei în patru subspecii: N. p. procyonoides în sudul și estul Chinei și în nordul Vietnamului, N. p. orestes în munții din sud-vestul Chinei, N. p. koreensis în Coreea și N. p. ussuriensis, enotul de Ussuri, în bazinele râurilor Amur și Ussuri, în nord-estul Chinei și în Extremul Orient rus. Enoții din Japonia au fost tratați multă vreme ca a cincea subspecie, N. p. viverrinus, dar mulți zoologi îi consideră acum o specie separată, Nyctereutes viverrinus. Au doar 38 de cromozomi, față de 54 la enotul continental, un corp mai mic și o blană mai scurtă, care izolează mai slab, iar studiile genetice plasează despărțirea celor două linii acum aproximativ 600.000 de ani.

Toți enoții din Europa, inclusiv cei din Delta Dunării, sunt enoți de Ussuri, Nyctereutes procyonoides ussuriensis. Alegerea a fost deliberată. Enotul de Ussuri este forma cea mai nordică a speciei și una dintre cele mai mari și trăiește cu ierni cu zăpadă mare și ger aspru. Are cea mai lungă și mai deasă blană, își face rezerve mari de grăsime toamna și poate dormi în vizuină în cele mai reci săptămâni. Pentru crescătorii sovietici de animale de blană asta însemna cea mai valoroasă blană; pentru biologii vânătorești care l-au eliberat, un animal capabil să supraviețuiască iernilor din Rusia, țările baltice și Ucraina. Aceeași rezistență explică de ce s-a răspândit atât de repede odată ajuns liber.

Genul nu este nou în Europa. Cu milioane de ani înainte ca oamenii să aducă enotul aici, rudele lui fosile trăiau pe acest continent: Nyctereutes donnezani este cunoscut din Spania până în estul Europei, de acum aproximativ 9 până la 3,4 milioane de ani, iar Nyctereutes megamastoides din depozite mai târzii. Într-un fel, enotul de Ussuri s-a întors pe un continent unde genul lui trăise cu mult timp în urmă.

Adus de om din extremul est al Asiei până în Delta Dunării

Patria enotului este estul Asiei: China, Coreea, Japonia și văile râurilor Amur și Ussuri din Extremul Orient rus. Călătoria lui spre Europa a început în fermele sovietice de animale de blană, iar din 1928-1929 autoritățile au început să îl elibereze în sălbăticie, ca vânătorii să aibă o nouă specie de vânat valoroasă. Primele eliberări au fost în Caucaz. Între 1929 și 1955 au fost eliberate aproximativ 9.100 de animale, cele mai multe în partea europeană a Uniunii Sovietice, de la Leningrad până în Ucraina.

Eliberările cele mai apropiate de noi au fost făcute între 1949 și 1954 în Moldova sovietică, imediat dincolo de Prut. De acolo enotul s-a răspândit singur, în medie cu aproximativ 40 km pe an și cu până la 120 km pe an lângă locurile de eliberare. A fost semnalat prima dată în România în 1951, iar curând după aceea s-a așezat în Delta Dunării, unde zonele umede, grindurile cu sălcii și stufărișurile nesfârșite i-au dat tot ce îi trebuia. Până în anii 1980 specia colonizase peste 1,4 milioane de kilometri pătrați din Europa, iar Dunărea rămâne drumul ei principal spre Balcani.

În România enotul trăiește astăzi mai ales în Delta Dunării, în lunca Dunării de Jos și de-a lungul Prutului.

Viața în stuf și pe grinduri

Enotul iubește apa și adăpostul: stufărișuri cu maluri ferme, grinduri cu sălcii, pajiști umede, marginile canalelor și lacurilor și marginile satelor. Rareori traversează terenuri deschise. Nu îi place să sape, așa că se mută adesea în vizuini vechi de vulpe și de bursuc sau își face culcușul sub rădăcini, în stuf des sau sub grămezi de stuf tăiat.

Este un omnivor adevărat și mănâncă aproape orice găsește în plimbările lui lente de-a lungul malurilor: broaște, șoareci și alte rozătoare mici, insecte, melci, pește, ouă, stârvuri, iar la sfârșitul verii și toamna multe fructe, fructe de pădure și semințe. Puține mamifere europene au un meniu atât de variat, iar acesta este unul dintre secretele succesului său.

Enoții trăiesc în perechi, iar perechea rămâne adesea împreună toată viața. Se împerechează la sfârșitul iernii, iar după aproximativ două luni femela naște în vizuină un cuib mare de pui, adesea șase până la zece. Tatăl este un adevărat animal de familie: încălzește și păzește puii cât timp mama este plecată după hrană, iar mai târziu ambii părinți le aduc de mâncare. Puii stau în vizuină în primele săptămâni, încep să își urmeze părinții la începutul verii și devin independenți toamna.

Curiozități

• Singurul câine care doarme iarna. Enotul este singurul membru al familiei câinelui care hibernează. În nordul rece al arealului doarme în vizuină când gerul e aspru și zăpada mare. În iernile blânde ale Deltei Dunării rămâne activ cea mai mare parte a sezonului și se odihnește doar în perioadele cele mai reci.
• De două ori mai greu toamna. Ca să treacă iarna, un enot își poate aproape dubla greutatea între începutul verii și sfârșitul toamnei, mâncând mult fructe și fructe de pădure. Enoții de toamnă sunt rotunzi, pufoși și foarte fotogenici.
• Nu latră niciodată. Spre deosebire de cele mai multe rude ale lui, enotul nu latră. Mârâie când este amenințat și scoate un scâncet moale și înalt, care seamănă puțin cu plânsul unui copil.
• Un maestru în a se face mort. Când un câine sau alt prădător îl prinde, enotul se poate moleși și rămâne nemișcat, ca mort, apoi fuge imediat ce este lăsat în pace. Zoologii numesc acest comportament tanatoză, iar puține canide îl folosesc atât de ușor.
• Acuzat de mai mult decât face. În noua lui casă, enotul a fost adesea acuzat că distruge cuiburile păsărilor. Studiile din toată Europa spun o poveste mai liniștită: păsările și ouăle apar doar într-o mică parte din hrana lui, iar într-o zonă umedă din Letonia enoții au luat doar 0,3% din cuiburile de rață. Primele studii din Delta Dunării au sugerat că multe dintre păsările pe care le mănâncă sunt găsite deja moarte sau rănite și lăsate în urmă de vânători.

Tanuki, vărul din Japonia

În Japonia enotul este tanuki, unul dintre cele mai cunoscute animale din folclorul japonez. Cea mai veche mențiune scrisă despre el este în Nihon Shoki, o cronică din secolul VIII, care consemnează că în provincia Mutsu niște tanuki s-au transformat în oameni și au cântat cântece. În poveștile vechi, bake danuki, tanuki care își schimbă forma, este un șmecher vesel și un maestru al deghizării, dar și credul și aiurit, iar multe povești se termină cu tanuki păcălit. Astăzi statuete de ceramică de tanuki, cu burta rotundă, pălărie de paie și o sticlă de sake, stau la intrarea nenumăratelor restaurante și magazine din Japonia, ca semn de noroc și de afaceri bune.

Biologic, tanuki este enotul japonez, Nyctereutes viverrinus, forma cu 38 de cromozomi. Este un văr apropiat al enotului din Delta Dunării, nu același animal. Când un oaspete din Japonia vede un enot pe un mal lângă Mila 23, fața îi este cunoscută, dar animalul este o rudă de pe continent, din partea rece a familiei.

Statut și amenințări

Enotul este clasificat de IUCN ca specie neamenințată (LC). Pentru că a fost adus în Europa de oameni, Uniunea Europeană îl include, din 2019, pe lista speciilor alogene invazive care preocupă Uniunea. În România este specie de vânat, vânată pe baza unor cote anuale.

În Delta Dunării cel mai mare pericol pentru el sunt câinii lăsați liberi, mai ales câinii de la turmele de oi. Cu picioarele lui scurte, enotul este încet și nu poate scăpa de un câine. Câinii poartă și parvoviroza: ghizii noștri au văzut mult mai puțini enoți între 2004 și 2017, anii în care boala s-a răspândit printre ei. Ca vulpile, enoții pot purta turbare și paraziți, așa că nu trebuie hrăniți sau atinși niciodată.

Când și unde îl vezi în Delta Dunării

Enotul trăiește în Delta Dunării tot anul, dar este timid și activ mai ales la amurg și noaptea, așa că cei mai mulți vizitatori îi văd doar urmele în mâlul moale de pe maluri. Cel mai bun anotimp este toamna, din septembrie până în noiembrie, când petrece multe ore hrănindu-se înainte de iarnă și iese adesea înainte să se întunece. Primăvara și la începutul verii poți vedea familii întregi lângă vizuină. Caută-l la prima lumină și seara, pe grindurile cu sălcii, pe marginile stufului și pe canalele liniștite, unde merge încet pe mal.

Ghizii noștri cunosc locurile din jurul satului Mila 23 unde enoții ies la amurg, iar într-o seară liniștită de toamnă, cu răbdare și o barcă lentă, șansele sunt bune. Îl poți căuta în tura foto de wildlife de 5 zile sau în excursia de grup de birdwatching, iar fotografii care vor să se concentreze pe el pot cere o tură foto privată toamna. Vezi toate mamiferele din Delta Dunării și Dobrogea.