Nr. 28 în lista noastrăBizamul (Ondatra zibethicus)

Un cap mic și maro sparge suprafața unui canal liniștit, urmat de un spate rotunjit și de o coadă lungă și subțire, care se târăște în urmă. Animalul înoată constant spre stuf, dispare o clipă și iese puțin mai încolo pe mal. Este bizamul, o rozătoare semiacvatică din America de Nord care a devenit o prezență obișnuită în Delta Dunării. Nu este nativ în Europa, dar trăiește în aceste zone umede de peste șaptezeci de ani, modelând în liniște malurile și vegetația de lângă apă.

Descriere

Bizamul este o rozătoare de mărime medie, îndesată, cu blana deasă și impermeabilă, de obicei maro închis pe spate și mai deschisă pe dedesubt. Capul este lat, cu ochi mici și urechi scurte, rotunjite, aproape ascunse în blană. Mustățile lungi îl ajută să se orienteze printre vegetație și pe malurile mâloase unde își petrece mult timp.

Cea mai caracteristică trăsătură este coada: lungă, subțire, aproape golașă și turtită lateral. Funcționează ca o cârmă când animalul înoată, ajutându-l să se strecoare pe canale înguste și prin vegetația acvatică deasă. Picioarele din spate sunt adaptate pentru înot, cu un șir de fire tari pe margini, iar picioarele din față, puternice, și ghearele sunt folosite la săpat.

Bizamul are o altă adaptare utilă pentru hrănirea sub apă. Buzele i se pot închide în spatele incisivilor, ceea ce îi permite să roadă material vegetal sub apă fără să înghită apă. Poate rămâne sub apă câteva minute, iar unele surse vorbesc de scufundări de până la aproximativ 20 de minute.

Din America de Nord până în Delta Dunării

Bizamul este originar din America de Nord, unde arealul lui natural se întinde pe mare parte din Canada și Statele Unite. A fost introdus în Europa la începutul secolului XX, mai ales pentru fermele de blănuri. Animale scăpate din ferme sau eliberate intenționat s-au răspândit repede prin zonele umede și rețelele de râuri potrivite.

În România bizamul a ajuns pe mai multe căi. A fost semnalat în vestul țării la sfârșitul anilor 1930, după evadări din fermele de blănuri din Europa Centrală. O a doua introducere l-a adus în Delta Dunării în 1951, de unde s-a stabilit în zonele umede ale Dunării de Jos.

Prezența lui în Delta Dunării este documentată de zeci de ani. Observațiile includ semnalări lângă Sulina și Maliuc, dar și în jurul lacului Fortuna și al lacului Ciobănița. O sinteză despre mamiferele Deltei Dunării publicată în 2020 descrie bizamul ca o prezență constantă pe canale, deși populația lui este acum mult mai mică decât în anii 1970, când încă se practica vânătoarea intensivă pentru blană.

Astăzi bizamul face parte din fauna de zi cu zi a canalelor și lacurilor din Delta Dunării. Originea lui nord-americană ne amintește că nu orice animal familiar dintr-o zonă umedă europeană este nativ pe continent.

Viața de lângă apă

Bizamii sunt strâns legați de habitatele de apă dulce cu vegetație abundentă și maluri relativ adăpostite. Trăiesc de-a lungul canalelor, lacurilor, bălților, mlaștinilor și râurilor lente, unde stuful, rogozul și alte plante acvatice le dau atât hrană, cât și material de construcție.

De obicei își fac casa în unul dintre două feluri. Acolo unde malurile sunt potrivite, își sapă vizuini în mal, cu intrările adesea sub nivelul apei. În zonele cu maluri mai moi sau mai joase, construiesc adăposturi în formă de cupolă din stuf, rogoz, rădăcini și mâl. Aceste construcții se ridică deasupra apei și oferă un loc uscat și ferit pentru odihnă și pentru creșterea puilor.

Adăpostul bizamului este mai mic și mai puțin solid decât al castorului. Este făcut mai ales din vegetație moale de mlaștină, nu din crengi și bușteni. Din barcă poate arăta ca o movilă grosolană de stuf și mâl, uneori greu de deosebit de alte grămezi de vegetație de la marginea apei.

Bizamii își fac și poteci înguste prin vegetație când se mută între locurile de hrănire și adăposturi. Aceste poteci, împreună cu resturile de hrană și excrementele mici lăsate grămadă, pot trăda prezența unui animal chiar și când nu se vede.

Hrana: o viață construită în jurul plantelor acvatice

Bizamul este în primul rând ierbivor. Hrana lui este alcătuită mai ales din vegetație acvatică și de mal, inclusiv rădăcini, tulpini și frunze de stuf, papură, rogoz, pipirig și nuferi. Rădăcinile și părțile subterane ale plantelor sunt deosebit de importante, pentru că rămân disponibile chiar și atunci când mare parte din vegetația de deasupra apei s-a uscat sau a dispărut.

Se hrănește adesea aproape de adăpost, ducând materialul vegetal într-un loc preferat de hrănire sau mâncând direct în apă. Resturile de tulpini tăiate și rădăcini mâncate pe jumătate de pe un mal sunt printre semnele că un bizam a fost activ în zonă.

Deși plantele formează cea mai mare parte a hranei, bizamul poate mânca ocazional și hrană animală, inclusiv scoici, raci, melci, broaște sau pește, mai ales când hrana vegetală se găsește greu. Totuși, aceasta nu este strategia lui obișnuită de hrănire: rămâne o rozătoare adaptată mai ales unei hrane din vegetație acvatică.

Reproducerea: mai multe rânduri de pui pe an

Bizamii au un potențial de reproducere ridicat, care a ajutat specia să se stabilească în mare parte din Europa. În condiții favorabile, reproducerea poate avea loc în cea mai mare parte a perioadei calde a anului. Gestația durează aproximativ 25-30 de zile, iar un cuib obișnuit are patru până la opt pui, deși numărul poate varia.

În funcție de climă și de hrana disponibilă, o femelă poate avea mai multe rânduri de pui într-un singur an. Puii se nasc orbi și aproape golași, într-un cuib adăpostit dintr-o vizuină sau un adăpost de stuf. Se dezvoltă repede, încep să se miște în primele două săptămâni și sunt de obicei înțărcați după aproximativ o lună.

Femela se ocupă de cea mai mare parte a îngrijirii timpurii, ținând puii la cald și hrănindu-i până când pot părăsi cuibul. Pe măsură ce cresc, puii încep să exploreze apa și vegetația din apropiere. Într-o zonă umedă productivă, acest ciclu rapid de reproducere poate permite efectivelor de bizami să crească mult atunci când condițiile sunt favorabile.

O specie invazivă și impactul ei asupra zonelor umede

Bizamul este clasificat ca specie alogenă invazivă în Europa, pentru că a fost introdus în afara arealului său natural și poate afecta habitatele pe care le ocupă. Este inclus pe lista Uniunii Europene a speciilor alogene invazive care preocupă Uniunea.

Impactul lui vine mai ales din felul în care se hrănește și își construiește adăposturile. Hrănirea intensă poate reduce pâlcurile de vegetație acvatică, iar săpatul poate slăbi malurile râurilor, digurile canalelor și îndiguirile. În unele locuri asta poate contribui la eroziune, la deteriorarea construcțiilor de gospodărire a apelor și la schimbări ale vegetației din zonele umede.

În același timp, bizamul nu este pur și simplu un animal care își distruge habitatul. Ca alte specii care își modifică mediul, activitatea lui poate schimba structura vegetației din zonele umede și poate crea deschideri în pâlcurile dese de plante. Amploarea acestor efecte depinde de densitatea populației locale, de condițiile apei și de hrana disponibilă.

La nivel global este clasificat de IUCN ca specie neamenințată (LC), ceea ce reflectă arealul lui larg și populațiile mari din teritoriile native și din cele unde a fost introdus. Asta nu înseamnă că introducerea lui în ecosistemele europene este inofensivă. O specie poate fi comună și în siguranță la nivel global, având totuși un impact ecologic sau economic important în locurile unde a fost introdusă.

Cum deosebești bizamul de nutrie sau de castor

În Delta Dunării trei rozătoare semiacvatice pot crea confuzii: bizamul, nutria și castorul eurasiatic. Mărimea, coada și felul în care înoată sunt cele mai ușoare indicii.

• Bizamul: cel mai mic dintre cei trei, cântărind de obicei sub 2 kg. Are o coadă lungă și subțire, turtită lateral, și urechi mici și rotunjite. Când înoată, mare parte din spate rămâne deasupra apei.
• Nutria: mult mai mare, adesea de câteva ori mai grea decât un bizam. Are o coadă lungă, rotundă, cu păr rar, mustăți albe proeminente și incisivi mari, galben portocalii, adesea vizibili.
• Castorul eurasiatic: mult mai mare și mai greu, cu o coadă lată, turtită, ca o lopată, și labele din spate mari și palmate. Prezența lui este trădată și de copacii roși și, în unele locuri, de baraje sau de adăposturi mari.

Văzut scurt din barcă, mărimea poate fi greu de apreciat. Coada este adesea semnul cel mai util: bizamul are o coadă îngustă, turtită lateral, nutria una rotundă, iar castorul o lopată lată și plată.

Curiozități

• Nu este un șobolan adevărat. În ciuda numelui englezesc, muskrat, și a asemănării superficiale cu un șobolan mare, bizamul face parte din familia Cricetidae, aceeași familie cu șoarecii de câmp și hârciogii.
• Coada lui este o cârmă. Coada turtită lateral îl ajută să se conducă în timp ce înoată, ceea ce o face deosebit de utilă pe canalele înguste și printre stuful des.
• Își poate închide buzele în spatele dinților. Această adaptare neobișnuită îi permite să roadă vegetația sub apă fără să își umple gura cu apă.
• Își construiește un adăpost ca o insulă. În habitatele potrivite, adăpostul bizamului este făcut din vegetație și mâl și se ridică deasupra apei, cu intrarea ascunsă sub suprafață.
• Are glande mirositoare. Animalul are glande care produc mosc lângă baza cozii, pe care le folosește la marcarea mirositoare. De aici vin numele englezesc, muskrat, și cel românesc, bizam.
• Poate sta sub apă câteva minute. Adaptările lui acvatice îi permit să se scufunde și să se miște sub suprafață când se hrănește sau scapă de un pericol.

Când și unde vezi bizamul în Delta Dunării

Bizamul trăiește în Delta Dunării tot anul. Poate fi găsit de-a lungul canalelor, lacurilor și mlaștinilor unde malurile sunt potrivite pentru săpat, iar vegetația acvatică îi dă hrană. A fost semnalat în mai multe părți ale Deltei Dunării, inclusiv în zonele din jurul localităților Sulina și Maliuc și pe lacurile de lângă Fortuna.

Poate fi văzut în diferite momente ale zilei, deși dimineața devreme și după-amiaza târziu sunt adesea momente bune să urmărești mișcarea de la marginea apei. Caută un animal mic și maro care înoată aproape de stuf, o dâră îngustă care înaintează prin vegetația plutitoare sau un bizam care stă pe mal și mănâncă.

Bizamii sunt de obicei prudenți și se scufundă când te apropii prea mult. O barcă liniștită și puțină răbdare îți pot permite să urmărești unul înotând, hrănindu-se sau întorcându-se în vizuină. Merită căutate și adăposturile și semnele lor de hrănire, mai ales în zonele cu vegetație acvatică deasă.

Bizamul nu este unul dintre cele mai mari sau mai spectaculoase mamifere ale Deltei Dunării, dar este o parte interesantă a ecosistemului zonelor umede. Povestea lui ne amintește și că fauna pe care o întâlnim astăzi este modelată nu doar de procese naturale, ci uneori și de decizii luate de oameni cu multe decenii în urmă. Vezi mai multe specii în ghidul nostru despre mamiferele din Delta Dunării și Dobrogea.